Activitati Povești Proiecte Voluntariat

Cum se putea și acum nu se mai poate

Iun 27, 2017 Om pe Munte

Cum se putea?

Fondată în 1880 și timp de 64 de ani neîntrerupți,  Asociația S.K.V a reușit să construiască turismul montan din România. O stațiune montană – Păltiniș, 60 de cabane montane de altitudine, inclusiv Cabana Omu – cabana la cea mai mare altitudine din țară, 3 stații meteorologice,  sute de refugii și peste 700 km de trasee marcate, sunt realizări demne de Cartea Recordurilor.

În 1945, când a fost scoasă în afara legii, asociația număra peste 6000 de membri. Toate construcțiile lor au fost naționalizate și preluate de către Oficiul Național de Turism.

După „revoluția” din decembrie 1989 se știe foarte clar ce s-a întâmplat cu multe dintre aceste construcții. Exemplul clar este dat de cabana Urlea. A ajuns proprietate privată și în jurul anului 2000 a început să se deterioreze. Nimeni nu a reușit să mai salveze ceva, chiar dacă au fost numeroase încercări.

Cum se putea ca în urmă o sută de ani, oamenii să fie atât de uniți, de determinați? Cu resurse net inferioare celor de acum, cu un sistem logistic aproape inexistent și cu tehnologia acelor vremuri, au reușit să construiască turismul montan din România cu tot ceea ce presupune această activitate. Prima școală de ghizi, primul centru de salvare montană, refugii, cabane, stațiuni, stații meteo, etc.

Cum se putea ca în urmă cu aproape o sută de ani, autorități, industriași, oameni de cultură, cetățeni de rând, să pună umăr la umăr pentru un vis măreț? Cabane, refugii, ghizi, salvamont, trasee marcate pe toată lungimea Arcului Carpatic.

Cum „de” nu se mai poate?

Astăzi, răzleț, poți să mai găsești câte o mână de oameni care încearcă să mai repare câte un adăpost montan. Munca pare mai grea față de acum aproape o sută de ani. Resursele sunt foarte greu de obținut, chiar dacă din punct de vedere tehnologic producția a crescut, iar atunci când sunt obținute, transportul acestora nu s-a schimbat. Astăzi se poate zbura și ateriza pe orice colț de munte.

Nici autoritățile nu mai sunt la fel de deschise când este vorba de noi proiecte, răzleț mai găsești câte o Primărie dispusă să susțină un proiect. Nici industriașii nu mai sunt cei care au fost odată. Astăzi cifrele și câștigul sunt capete de afiș, interesul față de aceste proiecte este aproape inexistent. Drumețiile sunt izvor de sănătate psihică și fizică, pot aduce un plus de valoare angajaților unei companii și implicit companiei. Dacă aș vedea o cabană sau un refugiu modernizat și dacă firma la care lucrez a contribuit la asta, m-aș mândri cu firma fiindcă o mică parte din munca mea se regăsește acolo și oferă un adăpost tuturor celor care au nevoie. Nici oamenii de cultură nu mai sunt ceea ce erau odată, nu prea mai sunt, iar cei care sunt abia se mai fac auziți.

Nici voluntarii nu mai sunt cei care erau odată. Astăzi este „cool”să faci voluntariat. Se face voluntariat pentru poze, se face voluntariat superficial și rar mai găsești oameni care sunt responsabili. Nici membrii organizațiilor nu mai sunt ce au fost. Astăzi interesele membrilor sunt diferite față de viziunea organizației, viziune la care au aderat la început.

Spiritul pare că a dispărut din oameni, dorința de implicare în societate. Dorința de a aduce bunăstare comună nu este doar responsabilitatea unui grup de persoane, este responsabilitatea tuturor.

Vrem să aducem  „cum se putea” la „și acum se poate”

Am pornit pe un drum uitat, abandonat de oameni. Am pornit pe un drum, pe care-l clădim prin altruism și sprijin reciproc. Am început să construim Primul Refugiu Școală pe Munte, școală la care învățăm și noi. Învățăm să cerem autorizații, învățăm să atragem resurse și să le folosim eficient, învățăm să creștem frumos și să ne ajutăm unii pe alții. Examenul îl dăm în timpul cursului, nu este loc de greșeală și este cel mai greu examen din câte există. Învățăm să credem din nou că suntem mici picături care formează oceanul și că fără noi oceanul nu ar exista. Nu este vorba doar de o simplă școală pe munte, este vorba de școala noastă a tuturor. Este școala care ne definește ca oameni, unde învățăm unii de la alții.

Membrii S.K.V erau peste 6000 în 1925, realizările lor ne inspiră și probabil vor inspira și generațiile viitoare.

Comentează cu Facebook