Două zile ca să batem drumul spre refugiu dus întors și iar dus întors.
Am pornit pe 11 martie din Moeciu de Sus cu gândul să batem drumul spre refugiu Șaua Strunga. Odată ajunși în Grohotiș, din cauza ceții dense și a zăpezii instabile am fost nevoiți să ne întoarcem.
Am fost puțin dezamăgiți dar siguranța trebuie pusă întotdeauna pe primul loc. Era în jur de ora 15 când am ajuns înapoi la mașină. Foamea ne prinsese din urmă și eram hotărâți să mergem undeva să mâncăm ceva după care să ne îndreptăm fiecare pe la casa lui.
În rucsac mai aveam trei mere, niște biscuiți și două ciocolate pe care le-am devorat de îndată ce am ajuns la mașină.
Cu foamea puțin astâmpărată și cu patru ore până la lăsarea întunericului ne-am zis: „De ce nu!”și am pornit cu mașina spre Padina cu gândul să batem drumul spre refugiu.
În jurul orelor 18 am ajuns la Padina unde ne-am cazat, am luat cina și ne-am pus la somn. Noaptea a trecut și pe la 6:30 ne-am trezit. Afară era senin, altă vreme față de cea de ieri. Am zis: ‘Gata, astăzi ne îndreptăm spre refugiu indiferent de vreme.’
Traseul din Padina până la refugiu este mult mai accesibil față de cel din Moeciu de Sus. 
La Padina era senin și cu cât înaintam mai mult pe traseu își făcea loc ceața. Intram la propriu cu capul în nori, nu bătea vântul, nu era potecă bătută. Eram doar noi zăpada și norul.
Spre refugiu norul venea și trecea, altul îi lua locul de parcă erau artiști într-un joc al mișcării fără de sfârșit.
După aproape o oră și jumătate am ajuns la refugiu. Imaginea în care ni se arată nu poate fi descrisă în cuvinte, pare mai degrabă una desprinsă din poveștile de la Polul Nord.
Multumim tuturor celor care au avut drum spre refugiu pentru că au avut grijă de el, nu au lăsat mizerie și au închis ușile la plecare.
