Important este să continuăm.
Este în firea lucrurilor să se strice. Important este ca noi să nu ne oprim niciodată din a le repara.
Aceste lucruri, aparent banale, duc cu ele mai departe toată identitatea noastă. Peste ele pot trece generații și generații de oameni. Dacă fiecare generație se îngrijește de ceea ce a primit moștenire, atunci moștenirea devine originea lor. Suntem ceea ce am moștenit și ceea ce am dat mai departe.
Atunci când lucrurile se strică, nu trebuie să renunțăm. Nu avem voie să ne resemnăm.
Este important să înțelegem.
Cred că muntele are o înțelepciune a sa. Înțelepciune din care împrumută, mai mult sau mai puțin, și cei care îi calcă pe poteci.
A fost o vreme în care oamenii și-au dorit să fie aproape de această înțelepciune, să o înțeleagă, să o asimileze și să o dea mai departe.
Pentru asta au făcut ceva extraordinar! Au construit case în munți, de care au avut grijă câteva generații, în vremuri mult mai grele decât cele de acum.
După un timp se pare că înțelepciunea a fost uitată, consumată sau abandonată odată cu mai multe case din munți pe care s-a pus „lacăt” (au fost închise)
E nevoie de ceva mai mult.
Mult timp am crezut că pot să aduc înapoi aceste case doar cu sufletul.
Am încercat să arăt oamenilor ce mă face fericit, cum sunt și ce am reușit să facem împreună. Doar că asta nu prea ajută, nu avem continuitate. Undeva povestea se oprește.
Mă simt bine atunci când văd că micile noastre căsuțe din munți(Refugiul Șaua Strunga și Refugiul Florei) oferă adăpost și o stare de bine celor care le-au trecut pragul.
Mă simt bine când le citesc gândurile împărtășite în caietul drumețului. Mă simt bine când văd că oamenii susțin în continuare existența acestor mici căsuțe din munți.
Însă, mă frământă un gând! Ce se va întâmpla cu aceste căsuțe atunci când oamenii nu vor mai avea disponibilitatea să le susțină? Sau se vor plictisi de ele?
Nu aș vrea să aflu că vor avea soarta altor case din munți. Cel puțin nu atâta timp cât trăiesc.
Pentru a putea duce visurile mai departe, pe lângă suflet mai am nevoie de ceva, de resurse.
Sufletul pe care îl pun pentru această activitate împreună cu resursele pe care le aduceți voi, ne pot pune la aceiași masă cu mai mulți proprietari de cabane montane abandonate și astfel putem face o ofertă care să fie luată în serios. Până acum partea cu „sufletul” a cam fost luată în râs.
Pentru proiectele Asociației „OM pe MUNTE” ne vom transforma în mici albine lucrătoare, vom aduna resurse până vom reuși să facem lucrurile pentru care am pornit la drum în 2015 să se întâmple.
Acest lucru poate dura câteva luni, așa cum s-a întâmplat în cazul refugiilor Șaua Strunga și Florei sau poate dura ani. Sper că nu prea mulți ani!
Cuvintele pot fi goale fără fapte, și faptele prea sărace fără cuvinte.
~ Constantin
Direcționează 2% din impozitul pe 2019 pentru Asociația OM pe MUNTE.
